Cum o mutare din țară m-a făcut să mă pierd și apoi să mă regăsesc, dar cu piciorul în două lumi.
Întrebarea
„Deni, vrei să ne mutăm la Marius în Germania?”, m-a întrebat mama din colțul ușii. O întrebare atât de directă, într-un moment atât de aleatoriu. Era seară și mă chinuiam de câteva ore pe podeaua din camera mea să învăț pentru un test la fizică mecanică. M-am gândit cu oroare cum va fi la liceu, dacă deja în clasa a şaptea mi-a fost așa greu la mate și fizică. Nu mi se părea normal să mă streseze atât de tare școala în gimnaziu și mă întrebam constant dacă eu eram de vină.
Câteva momente nu am scos niciun cuvânt, doar m-am uitat la mama. Am încercat să îmi dau seama dacă i-a venit o idee spontană sau dacă vorbea serios; cu ea putea fi la fel de bine ori una, ori alta. Mama a găsit mereu planuri noi de viitor care să o încânte, dar multe au rămas doar idei, de la vacanțe sau activități noi pe care să le facem până la ce sau unde mâncăm diseară. Am învățat să nu mă bucur sau să mă opun până nu se întâmpla. De data asta, am luat întrebarea ei drept o opțiune deschisă, nu m-am gândit o secundă că voia să plecăm de acasă peste doar trei luni.
Mersesem destul de des în Germania, vara și primăvara, îl vizitam pe Marius, prietenul mamei, cu care era împreună de mai mult de 2 ani, iar el venea iarna în România. Marius locuia în Oppenheim, lângă Frankfurt, iar în fiecare vacanță la el am fost răsfățată: mi-am cumpărat cele mai interesante dulciuri, am vizitat Frankfurt, ne-am urcat în zgârie-nori, am văzut numai restaurante frumoase și parcuri de distracții. Invidiam copiii care locuiau acolo, îmi imaginam de fiecare dată cum ar fi să fiu eu în locul lor. Pentru că mama părea fericită și Marius răbdător și liniștit, îl vedeam deja ca pe un prieten, dar nu și ca pe o figură paternă. Nu m-am gândit că va trebui să începem să funcționăm ca o adevărată familie, să navigăm certuri și probleme împreună când am zis „da” la propunerea mamei.
A doua zi m-am dus la școală, am dat testul și mi-am reluat programul de distracție cu prietenii. Parcă uitasem de toate lucrurile care mă deranjau și că zisesem că vreau să plec de aici. Într-o pauză, m-a străfulgerat gândul că mutarea implică și despărțirea de prieteni, de toate distracțiile, de tot ce era în jurul meu și îmi era familiar, de mica „lume” pe care mi-am creat-o. M-a lovit o senzație de care am vrut să scap, ca un gol în stomac, iar inima a început să-mi bată tare. Am avut un atac de panică, după cum aveam să-mi dau seama mai târziu. Mă simțeam neputincioasă în fața gândului plecării, care ajunsese să mă preocupe zi de zi.
Eu și mama ne-am purtat mereu ca două prietene foarte bune, care se uită la seriale împreună, bârfesc zilnic despre se întâmplă la școală și la serviciu și ies la dinner dates încă din școala primară. Iar când ne certam, ne certam ca două adolescente orgolioase: ne reproșam mereu lucruri, după care ne împăcam ca și cum nu ne-am fi adresat un cuvânt dureros vreodată. De când cu Marius, mama era binedispusă tot timpul. Asta a însemnat și că mi-a dat voie să dau petreceri în pijamale, ne-a lăsat, pe mine și pe prietenii mei, să dăm muzica cât de tare vrem, să dansăm, să ne îmbrăcăm cu hainele ei și să mâncăm pizza când vrem noi. Aproape în fiecare weekend am făcut fashion show la mine acasă: ne puneam outfit-uri aiurea, ne făceam poze cu aparatul și defilam pe muzică prin casă. La sfârșitul lui august a trebuit să renunț la toate astea când am plecat spre Germania cu o duzină de cutii pline cu toate lucrurile mele și un poster enorm cu mesaje de „la revedere” pe care prietena mea Ștefi a scris mare, în culori, Auf Wiedersehen. Am plecat cu un gol în inimă, supărată pe toată lumea și simțindu-mă nedreptățită de mama că nu mi-a permis să mă răzgândesc.
Șocul
Oppenheim este un oraș de 7.024 locuitori, majoritatea oameni înstăriți și de vârstă mijlocie. Pentru majoritatea, inclusiv pentru ai mei, e un loc idilic, liniștit, cu căsuțe dichisite. Pentru mine a fost doar plictisitor. Am considerat mereu că Piatra Neamțul meu este un oraș mic și nu am crezut posibil să existe un oraș și mai mic. În Oppenheim nu se auzea nici un sunet, nu exista niciun bloc în fața căruia să se joace copiii. Orașul avea un singur liceu, un centru modest cu două supermarketuri, o librărie și câteva terase, pe scurt, nimic interesant de făcut.
Era 2015 și odată cu noi a venit și valul de refugiați. Anul acela Germania a primit 1,1 milioane de refugiați, majoritatea redirecționați spre sudul Germaniei, unde locuiam și eu. Din diferite motive, principalul fiind supraaglomerarea orașelor mari, guvernul german a decis să plaseze refugiații în orașe mai mici, unde casele nelocuite urmau să fie compartimentate special astfel încât să poată locui acolo un număr mai mare de persoane. Încă de la început, în orașele mici s-a creat o separare clară între refugiați și nativii germani. Era de așteptat; populația de acolo era oricum mai îmbătrânită și mult mai puțin deschisă la minte. Abia erau obișnuiți să vadă turiști străini la ei în oraș, d-apoi atât de mulți refugiați deodată.
Am fost pusă într-o clasă specială pentru refugiați. S-au făcut două grupe foarte mari, așa numitele Willkommensklasse, clase pentru nou-veniți, soluția lor temporară pentru a integra străinii. Eram peste 30 în fiecare și un singur profesor se ocupa de noi. Am fost acolo copii de toate vârstele și de toate etniile, majoritatea refugiați din Siria și Afghanistan. Nu mai avusesem niciodată contact cu persoane atât de diverse. Era de așteptat și să nu participăm la ore normale, pentru că nu știam niciun pic de germană. În același timp, segregarea asta mi-a dat impresia că și-au dorit să ne țină cumva ascunși, să nu ne amestecăm cu copiii lor. Elevii germani știau unde aveam ore și ne evitau pe cât posibil, iar la cantină aveam program separat, ca să nu ne intersectăm. În pauze trebuia să ieșim afară, iar acolo am simțit mereu privirile apăsate ale copiilor nemți. Poate erau doar curioși, dar eu simțeam că mă plimb cu un X mare pe spate, ca o țintă pentru disprețul lor.
Singurul scop la școală a fost să învățăm limba, iar pentru asta am avut activități ca de grădiniță: coloram, făceam puzzle-uri și rebusuri în germană. Majoritatea celor din clasă erau mai mari decât mine, unii ar fi trebuit să fie chiar a XI-a sau a XII-a. Se vedea că nu își doreau să fie acolo, erau revoltați și refuzau să învețe sau să contribuie la ore. Deși le-am împărtășit nemulțumirea, m-a enervat comportamentul lor. Mi s-a părut că din cauza lor nu avansăm la ore și că nu au făcut decât să contribuie mai mult la imaginea deja negativă pe care o aveau ceilalți despre noi.
În mintea mea trăiam încă în România. Am încercat să compensez absențele din viața mea de aici cu ce se întâmpla acasă. Timpul de după școală mi l-am umplut cu facetime-uri lungi cu prietenii și playlisturi pline de melodii de la noi pe care altfel nu le-aș fi ascultat. De când ajunsesem în Germania ascultam muzică românească pe care acasă o socoteam kitsch, Robin And The Backstabbers și Jurjak ca să mă simt consolată, B.U.G Mafia ca să trezesc românismele din mine. Pe mama o enervau cei din urmă, zicea că „mă stric la cap”. Când ne certam pe tema asta, îmi puneam și o manea ca să îi pun capac. De cele mai multe ori, mama mă găsea pe canapea, uitându-mă în gol. Era îngrijorată, dar nici nu știa cum să mă motiveze. „De ce nu faci nimic? De ce nu pui mâna pe o carte de germană, să mai înveți și tu. Crezi că o să poți sta așa bosumflată la nesfârșit?”. Reproșurile ei s-au repetat des, iar discuțiile nu au dus nicăieri. Eu nu am renunțat la ideea de întoarcere acasă, ea nu a renunțat la integrarea mea. În schimb, amândouă am renunțat după un timp să mai discutăm despre asta.
Disperarea
După vreo două luni care s-au simțit ca șase, am fost transferată la o școală „normală”. Mai aveau nevoie de locuri pentru refugiați iar profesoara mea m-a considerat pregătită pentru pasul următor. Dintr-un liceu cu program de 13 clase, pentru copiii care aveau nevoie de mai mult timp să se pregătească pentru bac, am trecut la elevă de Gymnasium, unde cerințele erau mai dificile, iar bacul se dădea după clasa a XII-a. În clasa nouă, am fost singura străină din 20 de copii, o curiozitate pentru ei. Profesoara m-a prezentat în fața clasei, am zis „Hallo! Ich heisse Denisa”, am zâmbit și m-am așezat în prima bancă, lângă Lina, o fată înaltă și slabă, cu părul blond și lung și aparat dentar, care părea foarte prietenoasă. Un băiat pe nume Fynn, genul skater frumușel, a venit la mine în prima pauză și mi-a zis, în engleză, că vrea să mă scoată în oraș. Nu am avut timp să răspund, că și el și prietenii lui au început să râdă. A fost o glumă proastă. După un semestru, Lina mi-a zis că vrea să se mute lângă prietena ei, și am înțeles-o. Dacă eram în Piatra și eu aș fi vrut să stau lângă Ilinca.
În manualul de geografie, România era descrisă drept o țară gri, săracă, unde toți oamenii locuiesc la sat. Era și un paragraf despre un tânăr din zona rurală care venise să muncească în construcții în Germania pentru că acasă îi era greu. Iar asta nu era prezentată drept doar o parte a țării noastre, ci era singura imagine despre noi. Nimic altceva pozitiv nu era menționat. Mi-a venit să intru în pământ de rușine și să țip în același timp. Nu m-am descurcat să fac un statement singură cum mi-am dorit, dar mi-ar fi plăcut ca ceilalți să mă întrebe cum văd eu lucrurile. În timpul orelor, mă gândeam deseori cât de mult mi-ar plăcea să le pot explica colegilor că și eu sunt la fel ca ei, că și eu am prieteni, și eu mă joc și merg cu bicicleta, că merg la petreceri, că mă uit și eu la seriale și ascult aceeași muzică pe care o ascultă și ei. Dar nu mi-am făcut niciodată destul curaj încât să le împărtășesc asta.
Uneori, seara, îi lăsăm mamei scrisori sub ușa de la dormitor. Majoritatea scrise printre lacrimi, când nu puteam dormi. Le-am scris pe carnețelul meu preferat, decorat cu tot felul de animăluțe, ca să adaug o notă plăcută gândurilor împărtășite. În scrisorile mele am rugat-o pe mama să mă lase acasă la bunici. I-am explicat că mă simțeam singură, vulnerabilă și deznădăjduită aici și nu vedeam de ce trebuie să mă chinui în continuare. Voiam ca ea să își găsească fericirea alături de Marius, dar i-am cerut să mă lase să mi-o găsesc și eu în România. Mama mi-a zis mereu că nu poate să mă lase înapoi acasă, că ea nu rezistă fără mine. Nu înțelegeam cum putea să mă vadă chinuindu-mă zi de zi știind că poate face ceva să mă ajute. De fiecare dată când i-am scris, am crezut că fac un pas în față. Uneori am mai întrebat-o, „ai primit scrisoarea?”. Iar ea răspundea cu un simplu „Da” după care schimba subiectul. Probabil făcea asta pentru că se simțea copleșită, pentru că nu era sigură cum să procedeze. Și pentru ea situația era nouă și complicată. Dar sentimentul că mama îmi ignora nevoile a fost poate cea mai mare lovitură pentru mine.
În dimineața aniversării mele de 15 ani, am început să plâng incontrolabil în pernă imediat după ce m-am trezit. Mama aranjase ca prietena mea Theo să vină în vizită drept surpriză, dar eu mă simțeam mai singură ca niciodată, de parcă singurătatea reușise să îmi acapareze toată ființa. Am vrut să mă țină cineva strâns în brațe, să mă simt protejată ca un copil mic. Am plâns pentru anul pe care îl irosisem prinsă între gânduri negre, am plâns gândindu-mă la persoana care eram fix cu 12 luni înainte și pe care o pierdusem undeva pe drum. Cu un an în urmă, eram înconjurată de prieteni și familie, într-un cocon care mă proteja de toate răutățile, iar acum nimic nu mergea cum trebuie și îmi era frică că nu o să mai fie niciodată ca înainte, că eu nu o să mai fiu niciodată ca înainte.
Spre sfârșitul anului școlar, mama a fost dispusă să mă trimită acasă. Am venit acasă în vacanța de vară și cel mai probabil urma să rămân acolo. La sfârșitul verii însă, ai mei mi-au propus sa merg la un liceu german-englez în Berlin, ca o ultimă opțiune de a rămâne în Germania. Marius a locuit în sudul Germaniei de când s-a mutat prima dată, după ’90, până în 2016 și era dispus să renunțe la tot și să se mute în nord. Asta doar ca să îmi fie mie mai bine.
Schimbarea
Am fost de acord să ne mutăm la Berlin. M-am gândit că dacă rămâneam la Piatra Neamț ai mei nu ar fi putut uita niciodată că am ratat cu toții șansa la o viață în Vest din cauza mea. În plus, am ajuns să mă întreb dacă chiar sunt atât de jalnică încât să nu mă pot adapta într-o metropolă atât de deschisă și diversă ca Berlinul. Mai ales că urma să merg la o școală internațională, genul pe care mi-am dorit-o de mult. Eram, în sfârșit, motivată.
Berlinul, în cea mai autentică formă a lui, miroase a un amestec de pipi și iarbă. Cel puțin toată partea de Est, unde locuiesc eu. Asta este zona mai modernă a orașului, unde locuiesc cei mai mulți tineri împreună cu toți străinii și hipsterii. Aici sunt toate cluburile, se organizează toate evenimentele și aici găsești toate cafenelele și thrift store-urile mișto. Vestul e o cu totul altă poveste. E zona rezervată pentru cei înstăriți, cu cele mai bune școli și facultăți, unde nu auzi nici un râs pe stradă după ora 11 noaptea.
Liceul meu era în vest, în Charlottenburg, la cam 50 minute de unde locuiam. Trebuia să schimb metroul de trei ori, ceea ce mi-a luat câteva luni să învăț. Mi se părea absolut imens, iar toată lumea se mișca mult prea repede în jurul meu, care mă opream la două minute să verific ce ieșire trebuia să iau și pe ce platformă trebuia să ajung, cel mai nepotrivit lucru pe care să-l faci dimineața, când toată lumea se grăbește. Acum, după cinci ani, simt că Berlinul e minuscul și îmi dau involuntar ochii peste cap de fiecare dată când cineva merge prea încet în fața mea la metrou.
Majoritatea colegilor mei nu ajunseseră la prima oră, așa că profesoara nu m-a prezentat. M-am așezat lângă două colege, Estelle și Adeze. Ora începuse deja așa că nu am vorbit. După ce s-a sunat, Estelle şi alt coleg au venit spre mine. M-au întrebat ceva – nu am înțeles exact tot. Am râs și am zis că da. Aparent, mă întrebaseră dacă mi s-a părut ciudată clasa lor. Au fost mulțumiți cu răspunsul meu; li s-a părut că sunt amuzantă. Prima conversație în germană reușită! În prima zi de școală m-am simțit interesantă, cumva exotică. Toți erau interesați de backgroundul meu, m-au rugat să mă prezint în română, să le arăt poze de acasă și să le vorbesc despre cum e școala la noi. Au vrut să discutăm despre diferențele pe care le-am observat dintre est și vest, de ce mi-ar plăcea și de ce nu mi-ar plăcea să mă întorc acasă.
Dezamăgirea
După prima săptămână, conversațiile din pauză au încetat. În afara școlii, am rămas o singuratică. Nu eram invitată nicăieri în weekenduri și nici la grupurile lor de studiu de după școală. Toți erau bilingvi, dar preferau să vorbească germana. E un clișeu tipic german ca oamenii sa fie politicoși și amabili, dar fără intenția de a se împrieteni. Voiau să mă simt bine venită și integrată în colectivul clasei, dar nu au încercat să fie prieteni cu mine. Cum am ajuns să aflu de la ei mai târziu, nu a fost din răutate, ci din simplul fapt că aveau deja grupurile lor de prieteni deja formate. Ca să mă includă pe mine ar fi trebuit să vorbească mereu mai rar, să folosească engleza și să fie, în general, mai atenți cu mine. Pe lângă asta, colegii mei au fost în aceeași clasă încă de la grădiniță. Ce treabă aveam eu să mă amestec printre ei?
Stau în metrou dimineața și ascult muzică. Ar trebui să mă calmeze, să am timp să mă trezesc până începe școala. Dar mintea mea nu colaborează cu mine. Îmi fac tot felul de scenarii în cap unde colegii râd pentru că am zis ceva greșit sau unde sunt scoasă la tablă și nu înțeleg ce mi se cere. Deja vizualizez cum îngheț în fața clasei. Inima îmi bate alert tot drumul cu metroul, cum mi-ar bate dacă aș ști că sunt în pericol. Și nu înțeleg de ce, nu e deloc rațional. Repet de nenumărate ori în minte cum o să zic „Guten Morgen” ca să nu se audă că am accent. În zilele în care întârzii, trebuie să mă gândesc și cum o să mă scuz în fața clasei. Până ajung la școală, obosesc psihic și nu mă pot concentra cum trebuie. Oricât mi-am propus să nu îmi pese, să ignor gândurile astea inutile, fiecare dimineață era la fel.
Ca să nu repet experiența de la Oppenheim, mi-am propus să dezvolt un fel de mecanism de apărare. Eram decisă să nu le arăt niciun moment că aș fi vulnerabilă sau că aș avea nevoie de ajutor. Nu era loc de slăbiciune în planul meu. Nu am vrut să îi fie nimănui milă de mine sau să creadă că sunt mai incapabilă decât ei. Am preferat să par misterioasă și rece decât neajutorată și simpatică.
„Voi în România nu mâncați carne?”, m-a întrebat un coleg după ce am refuzat să gust din kebab-ul lui. Eram în clasa a X-a și profesoara nu venise la oră în ziua aia și nici Leah, singura mea prietenă, o georgiancă la fel de străină ca și mine. Așa că mi-am luat inima în dinți și m-am dus la grupul mai mare, cei cool ai clasei. „Ba da. Dar poate nu vreau să mănânc din carnea ta.”, i-am răspuns. Era popular și toate fetele l-au plăcut și disprețuit în secret pentru atitudinea lui, iar eu am reușit să îi închid gura din prima. Tocmai câștigasem 10 puncte bonus printre ele.
Leah a început să devină geloasă. Se supăra dacă voiam să stau și cu ele în pauză sau dacă făceam echipă cu ele la sport. Mi-am dat seama de fapt că frustrarea ei e mai adâncă atunci când a început să îi critice pe ceilalți exagerat. „Uite cum se îmbracă toate aproape la fel, nu au pic de personalitate. Toți sunt la fel și nu știu să aprecieze oamenii adevărați ca mine.” Mi-am dat seama de marea diferență dintre noi: ea i-a urât, pe când mie mi-a fost doar greu să mă integrez. Dragostea pentru țara natală era tot ce ne unise. Am rărit-o treptat în prietenia cu ea, dar am rămas amice, până când m-a adăugat și pe mine în categoria „toți sunt la fel”.
Speranța
„Voi când ați început să fumați?”, „Ai făcut sex deja?”, „Câți iubiți ai avut până acum?”, „Îți place de cineva din clasă?”. Toate curiozitățile astea împreună cu multe altele au ieșit la iveală în excursia din clasa a X-a, într-o cameră de hostel din Lisabona pe care o împărțeam cu opt fete. Tocmai ne furișasem înapoi de la un shisha bar, iar ele voiau să mai stăm la taclale. Mi-au mărturisit că erau fascinante de ce postam pe Instagram și li se părea interesant tot ce făceam cu prietenii mei din România. Mi s-a părut amuzant să le răspund la toate întrebările astea tipic adolescentine. Mă stresasem atât de mult pe lucruri mai serioase, încât uitasem cât de distractiv e ca băieții și hainele să-mi fie singurele probleme. În seara aia am râs și am vorbit până dimineața, iar eu am lăsat garda jos; nu mi-a mai păsat cum vorbeam germană. S-a spart gheața și am înțeles și eu, și ele, că de fapt suntem toți la fel.
„Queen of style”, „Cea mai super actriță”, „Ador cum te exprimi în clasă”, „Cel mai dulce accent” sunt doar câteva dintre mesajele anonime pe care mi le-au lăsat colegii în anuarul din clasa a X-a. Atunci s-a terminat o etapa importantă, după 10 clase, similar cu Evaluarea Națională de la noi. Mesajele astea m-au ajutat să încep clasa a XI-a cu încredere.
Prinsesem mai mult curaj să experimentez lucruri noi acolo. Chiar dacă nu m-am integrat în unele locuri, nu mai eram timidă. M-am convins să încerc cursuri de dans swing, de hip hop, yoga, teatru, cluburi de carte și așa mai departe. Am vrut să mă dezvolt și am încercat să dau din coate, să prind tot ce pot, chiar dacă nu m-am ținut de toate activitățile. Din a XI-a, s-a renunțat la conceptul de clasă cu diriginte. De acum aveam cursuri și orare diferite, ca la facultate. Aveam colegi diverși la fiecare curs. A fost ceva nou pentru toți așa că mi-a fost ușor să îmi fac amici cam peste tot: de acum știam germană și aveam șansa la o primă impresie nou-nouță. Tot atunci au început și petrecerile săptămânale, unde eram invitați cu toții, chiar dacă nu ne cunoșteam bine. Ideea era să ne amestecăm.
Schimbarea
Fără să-mi dau seama, am ajuns să mă integrez perfect în viața adolescenților berlinezi. Nu lipseam de la nici o petrecere, de la niciun eveniment. Îmi formasem un grup mare de prieteni și uitasem că m-am simțit vreodată nelalocul meu aici. În ultimii doi ani am simțit că Berlinul îmi aparține și că eu aparțin de el. Am explorat fiecare colțișor cu bicicleta, m-am urcat cu prietenii pe nu știu câte acoperișuri de unde am privit apusul, ne-am infiltrat în toate cluburile și rave-urile mai cunoscute, vara mergeam zilnic la skinny dipping după școală și în orele libere jucam beer ball în fiecare parc pe care îl găseam. Nu mi-a păsat că nu am un support system în jurul meu, mă distram, mă simțeam bine și mă lăsam dusă unde mă bătea vântul. Obosisem să mai regândesc fiecare interacțiune pe care o aveam sau dacă locul meu chiar era acolo.
Am ajuns să îmi dezvolt două personalități diferite pentru două lumi diferite și să îmi placă amândouă în mod egal. În România am rămas în continuare Denisa cea deschisă, prietenoasă și sensibilă dintotdeauna, și față de prietenii noi, dar și de cei vechi. Pe când în Berlin am devenit mai rece. Dacă vreau să mă apropii mai mult de cineva aici, mi-e greu. Mi-e frică să vadă cât de sensibilă și vulnerabilă sunt de fapt. Lor pare că nu le place asta, ca și cum nu vor să fie împovărați cu încărcătura altora. Asta am aflat și din prima mea relație, care a durat patru luni și s-a terminat pentru că el mai avea și alte relații, iar eu eram cea cu care mai mult vorbea și împărtășea lucruri, ceea ce a ajuns să resimtă ca obositor. Pur și simplu nu li se pare normal să avem atât de mult acces unii la alții. La Berlin sunt mai mult pusă pe distracție decât pe prietenii și am impresia că orașul îmi dictează asta. Simt că între Piatra Neamț și Berlin alternez între două persoane la doi poli diferiți. Am pierdut o imagine de ansamblu asupra mea și nu mai știu sigur ce mă definește. Mă întreb ce m-a schimbat, adolescența sau locul? Cine aș fi eu dacă m-aș afla într-un mediu neutru?
După cinci ani de Germania, încă număr săptămânile până la următoarea vacanță acasă în România. În ciuda tuturor lucrurilor care merg prost, aici simt că sufletul meu este fericit: fiecare interacțiune de acasă, fie ea cu doamna de la non-stop sau cu oamenii cărora le dau „bună ziua” pe stradă, mă face să simt o căldură pe care nu o pot descrie, pe care nu am simțit-o niciodată altundeva. În momentele alea îmi vine să nu mai plec niciodată. Am zile în care vreau să îmbrățișez pe toată lumea, momente când simt că aici nu mă poate găsi nici o răutate, nici un gând negativ. Mă simt protejată, mă simt acasă. Și poate asta ar trebui să conteze cel mai mult. Sau poate mai mult ar trebui să conteze experiențele prin care trecem, modul în care învățăm să ne dezvoltăm. Nu știu să-mi răspund. Mă simt vinovată când mă gândesc că unele lucruri sunt mai bune în Berlin, că facem lucruri mai interesante în timpul liber, că băieții sunt mai respectuoși aici sau că ascultăm muzică mai mișto. Nu vreau să ajung să mă simt ca o străină când vin acasă, nu vreau să devin clișeul omului din afară care judecă cum sunt lucrurile la noi. Cu fiecare vacanță petrecută în România, simt că obosesc din ce în ce mai mult. Mă obosește tranziția dintre Germania și România. Când sunt acasă nu îmi doresc să fiu altundeva, iar uneori, când sunt în Berlin, uit de casă. Am început să mă întreb prea des unde aparțin de fapt, în ce mediu sunt 100% eu.
Confuzia
Suntem în octombrie și nu prea am nimic de făcut. Anul ăsta am dat bacul și tocmai ce am început facultatea online. Îmi e dor de liceu, m-am simțit atât de bine în clasa a XII-a, mă trezeam mereu cu chef de mers la școală, aveam ore puține și multe ore libere de pierdut prin cafenele și baruri de biliard cu prietenii. Scriu asta din pat, abia m-am trezit și e aproape ora 12.00. Am petrecut până la 04.00 împreună cu Adeze, Emily și Prune, grupul de fete cu care mi-a fost frică să vorbesc aproape doi ani de zile, în fața cărora mă rușinam când ziceam Guten Morgen. Încă nu îmi dau seama cum am ajuns prietene atât de bune. Ne-am văzut la Adeze în bucătărie, am dansat, am băut Hugo, am fumat țigări Sobranie din România și am ascultat ‘90s Hip-Hop. Ben a intrat strigându-mă „Deni, Deni”. Nimeni nu m-a mai strigat Deni de când eram mică, m-am ridicat și am făcut o piruetă de începătoare.
Mă întreb de multe ori dacă viața chiar e reală. Din momentul în care m-am mutat am simțit că am întrerupt cursul natural al vieții mele. Simt că m-am băgat unde nu trebuia și am declanșat o serie de evenimente care nu ar fi trebuit, în mod normal, să se întâmple. Mă simt responsabilă. Văd că viața mea se poate duce în mai multe direcții. Dar nu știu care e cea „corectă”, cea „adevărată”. Asta e pentru că m-am împrăștiat în prea multe locuri. Sunt eu, cea din Piatra Neamț, sunt eu cea din București, cu prietenii pe care mi i-am făcut acolo crezând că voi fi studentă în România, sunt eu cea din Berlin și eu cea care studiază – momentan doar online – în Amsterdam. Toate au o tendință diferită, dar nici una nu e 100% eu. Dar cumva, poate e mai bine așa, mă gândesc. Nu cred că aș putea fi mulțumită cu o singură variantă a mea.
Denisa Harbuz are 19 ani, este din Piatra Neamț și locuiește în Berlin. Este studentă la University of Amsterdam.
Octavia Bortișcă are 18 ani, este din Grințies, județul Neamț, și este studentă la Facultatea de Litere din București.
Editor text: Karin Budrugeac.
Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.
Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.
